Mihai Eminescu este astăzi considerat poetul național al românilor, un simbol al culturii române și unul dintre cele mai importante nume ale literaturii europene. Dar ultimii săi ani de viață au fost marcați de boală, internări în spitale și sanatorii, diagnostice controversate și tratamente despre care medicina modernă încă discută.

Imaginea poetului romantic, autor al „Luceafărului”, contrastează puternic cu imaginea omului care, în ultimii ani ai vieții, a ajuns să fie internat în instituții pentru boli mintale.

Întrebarea care rămâne este una dureroasă: cum a ajuns unul dintre cele mai strălucite spirite ale culturii române să fie tratat ca un bolnav psihic și de ce societatea avea să-i recunoască adevărata valoare mai ales după moarte?

Un copil studios care a devenit un intelectual european

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, și și-a petrecut copilăria la Ipotești. Primele studii le-a făcut la Cernăuți, unde a urmat cursurile gimnaziului.

În adolescență, însă, Eminescu a început să ducă o viață neobișnuită pentru un tânăr de vârsta sa. A călătorit prin mai multe orașe, a intrat în contact cu lumea teatrului și a început să publice poezii.

În 1869 a plecat la Viena, unde a urmat ca student extraordinar cursuri la Facultatea de Filosofie. Nu s-a limitat însă la o singură disciplină. A frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legală.

La Viena l-a cunoscut pe Ioan Slavici și a intrat în mediul studențesc românesc, activând în cadrul societății „România Jună”.

Pentru Eminescu, universitatea nu era doar un loc unde trebuia să obțină o diplomă. Era un spațiu în care putea să studieze aproape orice domeniu care îi stârnea curiozitatea.

Berlinul și filosofia

În 1872, Eminescu a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.

Aici a frecventat cursuri de filosofie, filosofia științei, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie. Junimea îi acordase sprijin financiar, iar planul era ca poetul să își obțină doctoratul în filosofie.

Eminescu nu și-a finalizat însă doctoratul.

S-a întors în România în 1874, iar la Iași a ocupat mai multe funcții: director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar și ulterior redactor la „Curierul de Iași”.

În 1877 s-a mutat la București și a început să lucreze la ziarul „Timpul”.

Aici avea să ducă o viață extrem de solicitantă.

Poetul care muncea până la epuizare

Eminescu nu a fost doar poet.

A fost jurnalist, publicist, traducător, filosof pasionat și un intelectual care citea enorm. La „Timpul” a scris sute de articole, iar munca jurnalistică era extrem de intensă.

În paralel, continua să scrie poezie.

În această perioadă apar sau sunt dezvoltate unele dintre operele care aveau să-l transforme într-o legendă a literaturii române: „Scrisorile”, „Luceafărul” și numeroase alte poezii.

Dar prețul acestei activități avea să fie unul enorm.

În 1883, starea sa de sănătate s-a deteriorat grav.

De ce a ajuns Eminescu într-un sanatoriu de psihiatrie?

În iunie 1883, comportamentul lui Eminescu a început să îi îngrijoreze profund pe cei din jur.

Poetul a fost internat la sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu din București, unde a fost diagnosticat la acea vreme cu „manie acută”. Ulterior, în același an, a fost trimis la Viena și internat la sanatoriul Ober-Döbling.

Aici apare una dintre cele mai controversate probleme din biografia poetului.

Nu există astăzi un consens absolut asupra diagnosticului medical al lui Eminescu.

Medicii din secolul al XIX-lea au formulat diferite ipoteze: tulburare psihică severă, sifilis, alcoolism, paralizie generală și alte afecțiuni neurologice.

Unele surse medicale moderne prezintă cazul ca fiind compatibil cu o tulburare afectivă severă, în timp ce alți cercetători au contestat diagnosticele puse în epocă. Asociația Psihiatrilor Liberi din România menționează inclusiv diagnostice istorice precum psihoza maniaco-depresivă și pareza sifilitică.

Prin urmare, afirmația că „Eminescu a fost nebun” este mult prea simplistă.

La fel de problematică este afirmația opusă, potrivit căreia știm cu certitudine că poetul nu a avut nicio boală psihică.

Adevărul este că medicina de atunci nu dispunea de instrumentele diagnostice ale medicinei moderne.

Sifilisul – diagnosticul care a urmărit legenda lui Eminescu

Una dintre cele mai cunoscute teorii susține că Eminescu ar fi suferit de sifilis, iar boala ar fi provocat ulterior deteriorarea neurologică și psihică.

Medicii epocii au suspectat această afecțiune și au folosit tratamente care astăzi sunt considerate extrem de problematice.

Există însă și cercetători care contestă diagnosticul sau consideră că tabloul medical al poetului nu poate fi explicat atât de simplu prin sifilis.

Mai mult, unele interpretări moderne au pus în discuție efectele tratamentelor administrate în acea perioadă, inclusiv folosirea mercurului în tratamentul sifilisului. Există chiar opinii medicale contemporane potrivit cărora intoxicația cu mercur ar fi contribuit la deteriorarea stării sale. Această ipoteză este însă, la rândul ei, controversată și nu trebuie prezentată drept un fapt definitiv stabilit.

De la Viena la Mănăstirea Neamț

După perioada de la Viena, Eminescu a avut perioade în care starea sa s-a îmbunătățit.

A revenit în România și a încercat să-și reia activitatea.

Dar problemele de sănătate au continuat.

În 1886 a fost internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț, iar ulterior a ajuns din nou la spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași. În 1887 a fost trimis pentru tratament la Viena.

Viața poetului devenise un drum între perioade de relativă recuperare și noi episoade de boală.

În 1888, s-a mutat la București, unde a încercat să revină la activitatea literară.

Dar organismul său era deja grav afectat.

Ultimul an: din nou în sanatoriu

La începutul anului 1889, starea lui Eminescu s-a deteriorat din nou.

În februarie a fost internat la Mărcuța, apoi la sanatoriul Caritas al doctorului Șuțu. În acel loc avea să-și petreacă ultimele luni ale vieții.

La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu a murit la București.

Avea doar 39 de ani.

A fost înmormântat două zile mai târziu la Cimitirul Bellu.

Dar era Eminescu respectat doar după moarte?

Aici povestea este mai complicată.

Este tentant să spunem că românii l-au ignorat în timpul vieții și l-au transformat în erou numai după moarte.

Realitatea este însă mai nuanțată.

Eminescu era deja apreciat în cercurile literare înainte de 1889. Titu Maiorescu și Junimea îl sprijineau, iar revista „Convorbiri literare” îi publicase creațiile.

În 1883, în timp ce Eminescu era deja bolnav și se afla la Viena, Titu Maiorescu a îngrijit apariția volumului „Poesii”, singurul volum de poezii publicat în timpul vieții poetului. Cartea a apărut în decembrie 1883.

Mai mult, în perioada în care poetul era bolnav, Iacob Negruzzi a depus la Camera Deputaților o petiție pentru acordarea unei pensii viagere lui Eminescu. Legea a intrat în vigoare în 1888.

Așadar, nu putem spune că Eminescu a fost complet abandonat de societate.

Dar este adevărat că recunoașterea sa națională și transformarea lui într-un simbol cultural absolut s-au consolidat după moarte.

De ce oamenii își apreciază uneori eroii prea târziu?

Povestea lui Eminescu ridică o întrebare care depășește literatura.

De ce societățile își recunosc uneori valorile abia după ce acestea dispar?

În timpul vieții, un om este văzut cu toate slăbiciunile sale. Are probleme financiare, greșeli, conflicte, boli, opinii controversate și momente de vulnerabilitate.

După moarte, însă, omul devine simbol.

Eminescu nu mai era jurnalistul obosit care muncea nopți întregi la „Timpul”. Nu mai era pacientul plimbat între sanatorii. Nu mai era omul cu probleme financiare și de sănătate.

A devenit „Eminescu” – poetul național.

Imaginea sa a fost transformată treptat într-un reper al culturii române.

Geniul și omul bolnav

Poate cea mai importantă lecție a poveștii lui Eminescu este că boala nu anulează geniul.

Un om poate fi bolnav și, în același timp, extraordinar de inteligent.

Poate trece prin perioade de dezechilibru și poate lăsa în urmă opere care supraviețuiesc secolelor.

În cazul lui Eminescu, trebuie să privim cu prudență diagnosticele puse în urmă cu aproape 150 de ani. Medicina anului 1883 era foarte diferită de medicina de astăzi.

Știm că poetul a trecut prin episoade grave de boală și că a fost internat în mai multe instituții medicale.

Nu știm însă cu certitudine absolută care a fost diagnosticul său final și nici toate cauzele deteriorării sale fizice și psihice.

Și poate tocmai aici se află una dintre cele mai triste ironii ale destinului său.

Omul care a scris despre iubire, moarte, timp, univers și condiția umană a murit într-un sanatoriu, la doar 39 de ani.

Eminescu a murit. Opera lui nu.

La 15 iunie 1889, România a pierdut un poet.

Dar literatura română a câștigat, în timp, un simbol.

Astăzi, numele lui Eminescu se află pe străzi, școli, biblioteci și instituții. Poeziile sale sunt studiate de generații de elevi, iar „Luceafărul” continuă să fie una dintre cele mai cunoscute opere ale literaturii române.

Poate că adevărata întrebare nu este de ce a fost Eminescu internat.

Ci de ce o societate ajunge uneori să vadă geniul unui om mai clar după ce omul nu mai este printre noi.

Eminescu nu a fost doar un geniu.

A fost și un om vulnerabil, bolnav, obosit și imperfect.

Iar faptul că a ajuns într-un sanatoriu de psihiatrie nu îi micșorează valoarea.

Dimpotrivă.

Ne amintește că, înainte de a deveni statuie, monument sau nume de stradă, un geniu este tot un om.

VIDEO/ Moldoveanul Ion s-a căsătorit cu Delphine din Camerun.

Unde au activat Maia Sandu, Igor Grosu, Natalia Gavrilița și Sergiu Litvinenco în perioada guvernării PCRM (2001–2009)