Gheorghe Petic și memoria unei perioade de stat capturat: ce ne-a rămas după dezvăluirile despre contrabanda cu țigări

De Andrei Plop

În 2018, Gheorghe Petic a devenit una dintre vocile care au atras atenția publicului din Republica Moldova asupra unui fenomen despre care se vorbea de mult timp, dar care, de cele mai multe ori, rămânea în zona zvonurilor, a informațiilor neconfirmate sau a discuțiilor purtate în cercuri restrânse: contrabanda cu țigări dintre Republica Moldova și România. Prin intermediul unor videoclipuri publicate pe Facebook, Petic vorbea despre ceea ce susținea că se întâmplă în zona frontierei și despre mecanismele prin care țigările ajungeau să fie introduse și comercializate ilegal, iar materialele sale au ajuns să fie urmărite de sute de mii de persoane și preluate de presa și agențiile de știri.

Pentru mine, acest subiect a avut o semnificație aparte, pentru că în perioada în care am studiat la București am văzut personal fenomenul comercializării țigărilor de contrabandă în piețele din România. Nu era vorba despre o realitate pe care o cunoșteam doar din articole sau din declarațiile unor politicieni, ci despre ceva ce putea fi observat direct în anumite piețe, unde țigările erau oferite cumpărătorilor, iar fenomenul părea să fie suficient de vizibil încât să ridice întrebări despre modul în care asemenea produse ajungeau acolo și despre traseul pe care îl parcurgeau.

Tocmai de aceea, când am urmărit în 2018 videoclipurile lui Gheorghe Petic, am înțeles imediat de ce dezvăluirile sale puteau avea un impact atât de mare. Dacă într-o piață din România puteau fi găsite țigări provenite din Republica Moldova, în spatele acestui lucru trebuia să existe o întreagă rețea de transport, depozitare, distribuție și comercializare, iar amploarea fenomenului ridica în mod firesc întrebări despre persoanele care câștigau bani din această activitate și despre capacitatea instituțiilor statului de a identifica și opri asemenea mecanisme.

Nu susțin că orice persoană implicată în comerțul cu țigări din piețele României făcea parte dintr-o rețea organizată de contrabandă și nici că fiecare piață din România era controlată de asemenea activități. Vorbesc despre ceea ce am observat personal și despre contextul în care am urmărit dezvăluirile lui Petic, iar tocmai această experiență m-a făcut să înțeleg de ce subiectul era atât de sensibil.

Facebook-ul și puterea unei dezvăluiri

Astăzi suntem obișnuiți cu faptul că o informație publicată pe rețelele sociale poate ajunge în câteva ore la milioane de persoane, însă în 2018 Facebook-ul reprezenta deja una dintre principalele platforme prin care informațiile politice și sociale circulau în Republica Moldova, iar cazul Gheorghe Petic este un exemplu foarte bun despre felul în care rețelele sociale puteau transforma o informație publicată de o singură persoană într-un subiect de interes național.

Din câte îmi amintesc, videoclipurile lui Gheorghe Petic au acumulat sute de mii de vizualizări, au fost distribuite masiv de utilizatori și au ajuns să fie preluate de presa și agențiile de știri. În acest fel, informația nu a rămas pe pagina sa de Facebook, ci a circulat în spațiul public și a ajuns la oameni care poate nu îl urmăreau direct.

Consider că acest aspect este foarte important atunci când discutăm astăzi despre memorie publică. Un videoclip publicat pe Facebook poate părea, la momentul respectiv, doar o postare într-un flux nesfârșit de informații, însă peste ani el poate deveni o sursă pentru înțelegerea unei anumite perioade, mai ales atunci când documentează declarațiile unei persoane, reacțiile societății și modul în care instituțiile statului au răspuns la respectivele acuzații.

Ulterior, contul de Facebook al lui Gheorghe Petic a fost blocat, iar acesta a creat un alt cont, ceea ce demonstrează și cât de fragilă poate fi memoria digitală atunci când informația depinde de existența unei anumite pagini sau platforme. Dacă materialele nu sunt arhivate, dacă videoclipurile dispar și dacă articolele nu mai pot fi găsite, o parte importantă din ceea ce societatea a văzut și a discutat la un anumit moment poate dispărea din memoria publică.

Pentru mine, acesta este unul dintre motivele pentru care consider că articolele, videoclipurile, postările de pe rețelele sociale și materialele preluate de presă trebuie păstrate și arhivate, pentru că ele pot deveni peste ani documente care ne ajută să reconstruim o perioadă pe care altfel am putea să o privim doar prin prisma hotărârilor judiciare sau a declarațiilor politice făcute ulterior.

De ce am scris „Cum va fi distrus Gheorghe Petic!”

În acest context, la 21 iulie 2018, am publicat pe blog articolul intitulat „Cum va fi distrus Gheorghe Petic!”, un articol pe care astăzi îl privesc cu o atenție diferită față de momentul în care l-am scris, deoarece evenimentele care au urmat au făcut ca unele dintre temerile și întrebările formulate atunci să capete o altă greutate.

La momentul respectiv mă aflam în Canada și eram blogger, nu jurnalist și nu aveam acces la informații din interiorul instituțiilor statului, la dosare sau la informații secrete. Am urmărit ceea ce publica Gheorghe Petic, am urmărit reacțiile din spațiul public și am încercat să analizez ce s-ar putea întâmpla cu un om care făcea dezvăluiri atât de sensibile despre contrabanda cu țigări.

Articolul meu nu trebuie citit astăzi ca și cum eu aș fi știut în iulie 2018 ce avea să se întâmple în octombrie sau în lunile următoare. Nu aveam cum să știu acest lucru. Era analiza mea de atunci, făcută din perspectiva unui blogger care urmărea evenimentele și care, având experiența de a fi văzut fenomenul țigărilor de contrabandă în România, considera că dezvăluirile lui Petic puteau deranja interese importante.

În articol am vorbit despre posibilitatea ca Petic să fie atacat prin discreditare, despre presiuni asupra sa, despre încercarea de a-i afecta imaginea publică și situația financiară și chiar despre posibilitatea ca împotriva lui să fie folosite informații compromițătoare sau să fie construit un dosar care să îl reducă la tăcere.

Astăzi, după ce știm ce s-a întâmplat ulterior, acel articol poate fi analizat nu doar ca o opinie publicată pe un blog, ci și ca un document al percepției pe care o avea o parte a societății asupra riscurilor cu care se putea confrunta o persoană care ataca public interese legate de contrabandă și de funcționarea instituțiilor statului.

De la dezvăluiri la arestare

Câteva luni după publicarea articolului meu, în octombrie 2018, Gheorghe Petic a fost arestat într-un dosar penal în care era acuzat de viol, acuzații pe care el le-a respins și pe care le-a prezentat ca fiind legate de activitatea sa publică și de dezvăluirile pe care le făcuse.

În martie 2019, Petic a fost condamnat de prima instanță la trei ani și șase luni de închisoare, iar această evoluție a făcut ca întrebările pe care le ridicasem în articolul meu din 2018 să devină mult mai relevante pentru mine, nu pentru că aș fi putut anticipa exact ce urma să se întâmple, ci pentru că realitatea ajunsese să semene cu unul dintre scenariile pe care le considerasem posibile.

În acel moment, cazul lui Gheorghe Petic nu mai putea fi privit doar ca o dispută între un fost polițist de frontieră și instituțiile statului, pentru că dosarul său trebuia analizat și în contextul mai larg al perioadei în care Republica Moldova era considerată de numeroși actori publici și experți drept un stat afectat de capturarea instituțiilor și de concentrarea excesivă a puterii.

Prezentarea utilizată la atelierul de justiție tranzitorie definește statul capturat drept situația în care persoane sau grupuri private, elite politice, rețele criminale sau interese economice influențează ori controlează instituțiile publice în propriul interes, iar printre consecințele unei asemenea situații se numără aplicarea selectivă a legii, folosirea instituțiilor ca instrumente de presiune și afectarea independenței și credibilității instituțiilor publice.

2019 și schimbarea contextului politic

Pentru a înțelege cazul Petic este important să privim și cronologia politică a anului 2019.

În iunie 2019, Republica Moldova a trecut printr-o schimbare politică majoră, iar Vladimir Plahotniuc a părăsit țara. În aceeași perioadă, cazul Gheorghe Petic a intrat într-o nouă etapă, iar în iulie 2019 acesta a fost eliberat, după ce Curtea de Apel Chișinău a dispus rejudecarea cauzei.

Nu consider corect să afirm fără probe că schimbarea puterii a fost singurul motiv pentru care Gheorghe Petic a fost eliberat, pentru că o asemenea concluzie ar trebui demonstrată prin documente și prin analiza întregului dosar. Totuși, cronologia nu poate fi ignorată: Petic fusese arestat și condamnat în perioada guvernării Partidului Democrat, apoi a urmat schimbarea politică din 2019, plecarea lui Plahotniuc și, la scurt timp, eliberarea lui Petic și rejudecarea dosarului.

Tocmai aici apare una dintre întrebările importante pe care le ridică justiția tranzitorie: în ce măsură schimbarea politică este suficientă pentru a schimba mecanismele care au permis abuzurile și ce trebuie făcut pentru ca instituțiile statului să nu poată fi din nou folosite în scopuri politice?

Prezentarea de la atelier atrage atenția asupra faptului că în cazul Republicii Moldova schimbările au fost graduale, că numeroase rețele de influență au supraviețuit și că ruptura dintre vechiul și noul regim nu a fost una completă. De asemenea, sunt menționate ca probleme sistemice corupția, justiția selectivă, capturarea instituțiilor și folosirea organelor statului în scop politic.

Un dosar nu se termină odată cu schimbarea puterii

Eliberarea lui Gheorghe Petic nu a însemnat încheierea tuturor problemelor legate de dosarul său. Cazul a continuat prin proceduri judiciare și prin investigații ulterioare, iar Petic a fost ulterior achitat.

Pentru mine, această evoluție este importantă deoarece demonstrează cât de diferit poate arăta un caz atunci când îl privim pe parcursul mai multor ani și nu doar prin prisma unei singure hotărâri.

În 2018 avem un om care face dezvăluiri publice despre contrabanda cu țigări.

Apoi avem arestarea sa.

Avem condamnarea.

Avem schimbarea puterii.

Avem plecarea lui Plahotniuc.

Avem eliberarea.

Avem rejudecarea.

Avem achitarea.

Și avem întrebări care rămân importante pentru societate.

Aceste etape trebuie puse una lângă alta dacă vrem să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat, pentru că justiția tranzitorie nu privește doar un inculpat și o infracțiune, ci încearcă să înțeleagă sistemul, instituțiile și mecanismele care au făcut posibile anumite abuzuri.

Adevărul nu înseamnă doar adevărul dintr-un dosar

Unul dintre lucrurile care mi-au atras atenția în cadrul atelierului a fost diferența dintre adevărul judiciar și adevărul istoric și instituțional.

O instanță trebuie să se pronunțe asupra faptelor relevante juridic, pe baza probelor admisibile și în limitele dosarului pe care îl examinează, în timp ce justiția tranzitorie încearcă să răspundă și la întrebări mai largi: cine a proiectat un anumit mecanism, cum funcționa acesta, cine beneficia de el și care au fost consecințele asupra societății.

Privit din această perspectivă, cazul Gheorghe Petic nu trebuie redus la întrebarea dacă un om a fost sau nu vinovat într-un anumit dosar.

Trebuie să ne întrebăm și ce s-a întâmplat înainte de dosar, ce a făcut Petic public, cine a reacționat la dezvăluirile sale, cum au reacționat instituțiile, ce s-a întâmplat după arestare, cum s-a schimbat situația după schimbarea puterii și de ce a fost nevoie de o nouă examinare a cazului.

Aceasta este diferența dintre simpla relatare a unui eveniment și documentarea unei perioade.

Reparația nu înseamnă doar bani

Un alt element important al justiției tranzitorii îl reprezintă reparațiile pentru victime, care pot include compensații financiare, reabilitare și măsuri simbolice prin care statul recunoaște prejudiciul suferit.

În cazul lui Gheorghe Petic, problema despăgubirilor este relevantă tocmai pentru că un om poate fi eliberat și achitat, dar consecințele unei perioade de detenție și ale unui proces penal nu dispar în momentul în care ușa închisorii se deschide.

Rămâne timpul pierdut, rămâne prejudiciul de imagine, rămân efectele asupra vieții personale și profesionale și rămâne întrebarea dacă statul a reușit să repare în mod efectiv prejudiciul produs.

Pentru mine, aceasta este o parte importantă a memoriei publice, pentru că societatea nu trebuie să își amintească doar momentul în care cineva a fost arestat sau momentul în care a fost achitat, ci trebuie să urmărească și ceea ce se întâmplă după aceea.

Ce înseamnă garanțiile de nerepetare

Poate cea mai importantă întrebare este însă ce se schimbă după un asemenea caz.

Dacă un om este achitat după ce a trecut prin detenție și printr-un proces controversat, atunci societatea trebuie să se întrebe nu doar cine a greșit, ci și ce mecanisme au permis ca situația să ajungă până acolo.

Prezentarea atelierului subliniază că garanțiile de nerepetare presupun reforma instituțiilor care au permis abuzurile, reforma justiției, a poliției și a serviciilor de securitate, verificarea integrității funcționarilor și consolidarea controlului democratic asupra instituțiilor.

Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le putem extrage din cazul Petic.

Schimbarea guvernării nu este suficientă.

Poți schimba un partid cu altul, poți schimba miniștri, poți schimba șefi de instituții, dar dacă mecanismele prin care instituțiile pot fi influențate politic rămân aceleași, există riscul ca abuzurile să se repete sub o altă formă.

De aceea, justiția tranzitorie nu se limitează la pedepsirea unei persoane, ci urmărește transformarea instituțiilor și crearea unor garanții că asemenea încălcări nu se vor repeta.

Rolul meu de blogger în păstrarea memoriei

Eu nu sunt jurnalist și nu vreau să îmi atribui un rol pe care nu îl am.

Sunt blogger și am scris despre acest caz pentru că am considerat că ceea ce se întâmpla merita să fie documentat și discutat public.

În 2018, când am scris „Cum va fi distrus Gheorghe Petic!”, nu știam ce avea să urmeze, nu aveam informații din interior și nu puteam anticipa evoluția dosarului. Aveam însă posibilitatea de a păstra o opinie publicată în acel moment și de a reveni asupra ei atunci când aveam mai multe informații.

Astăzi, după ani de zile, articolul meu din 2018 poate fi comparat cu evenimentele care au urmat, iar această comparație este relevantă tocmai pentru că permite reconstruirea modului în care un caz a fost perceput înainte ca toate evenimentele să se producă.

Aici cred că există o contribuție importantă a bloggerilor și a rețelelor sociale la memoria publică: nu înlocuiesc instanțele, procurorii, cercetătorii sau jurnaliștii de investigație, dar pot păstra reacțiile societății, opiniile oamenilor și informațiile care circulau în timp real.

Prezentarea atelierului spune foarte clar că memoria publică poate deveni un instrument de prevenire și că documentarea istorică, arhivele și educația fac parte dintr-un proces care continuă după încheierea unui proces judiciar.

Ce trebuie să rămână în memoria noastră

Pentru mine, cazul Gheorghe Petic trebuie păstrat în memoria publică nu pentru a transforma un om într-un simbol fără să mai punem întrebări, ci pentru a putea analiza documentele, declarațiile, videoclipurile, articolele, hotărârile judecătorești și evoluția politică a perioadei.

Trebuie să ne amintim că au existat videoclipuri despre contrabanda cu țigări care au ajuns la sute de mii de vizualizări, că acestea au fost distribuite pe Facebook și preluate de presa și agențiile de știri, că ulterior contul său a fost blocat, că în 2018 Petic a fost arestat, că în 2019 a fost condamnat, că în același an Republica Moldova a trecut printr-o schimbare politică majoră și Vladimir Plahotniuc a plecat din țară, că Petic a fost eliberat și că dosarul său a continuat prin noi etape judiciare, ajungând ulterior la achitare.

Toate aceste elemente trebuie analizate împreună, nu separat.

Pentru că numai atunci putem trece de la simpla relatare a unui caz la înțelegerea mecanismelor care au funcționat în spatele lui.

De ce cazul Petic rămâne important

Am ales cazul Gheorghe Petic pentru acest exercițiu tocmai pentru că el permite să vedem aproape toate întrebările pe care le ridică justiția tranzitorie atunci când este aplicată unei societăți care a trecut printr-o perioadă de capturare instituțională.

Avem problema adevărului, pentru că trebuie să reconstruim ceea ce s-a întâmplat.

Avem problema justiției, pentru că trebuie să înțelegem cum a funcționat sistemul judiciar și cum a evoluat dosarul.

Avem problema reparațiilor, pentru că prejudiciul unei persoane nu dispare automat după achitare.

Avem problema reformelor, pentru că trebuie să ne întrebăm ce s-a schimbat în instituții.

Și avem problema memoriei publice, pentru că fără păstrarea informațiilor există riscul ca peste zece sau douăzeci de ani să nu mai știm cum au început aceste cazuri, ce avertismente au existat și cum au reacționat instituțiile.

Pentru mine, acesta este și sensul participării la atelierul dedicat documentării statului capturat: să înțelegem că trecutul nu trebuie privit doar ca o perioadă care s-a terminat, ci ca o experiență din care trebuie să învățăm pentru a construi instituții mai puternice și mai independente.

Justiția tranzitorie pune accent pe adevăr, răspundere, reparații și garanții de nerepetare, dar și pe participarea publicului, independența justiției, respectarea drepturilor omului și transparență.

Iar în cazul Republicii Moldova, unde schimbările politice au fost graduale și unde numeroase mecanisme și rețele de influență au supraviețuit schimbărilor de guvernare, documentarea trecutului devine cu atât mai importantă.

Eu am fost unul dintre oamenii care, în 2018, au scris despre Gheorghe Petic înainte ca toate aceste lucruri să fie cunoscute.

Astăzi pot privi acel articol dintr-o altă perspectivă și pot înțelege că valoarea lui nu constă în faptul că eu aș fi anticipat viitorul, ci în faptul că el păstrează ceea ce gândeam și ceea ce vedeam atunci, într-un moment în care evenimentele încă nu își arătaseră întreaga dimensiune.

De aceea cred că trebuie să păstrăm asemenea materiale, chiar dacă sunt scrise de bloggeri, pe rețele sociale sau pe site-uri personale.

Pentru că memoria publică nu se construiește într-o singură zi și nici exclusiv în instituții oficiale.

Ea se construiește din documente, articole, videoclipuri, mărturii, hotărâri judecătorești și din ceea ce oamenii au avut curajul să spună atunci când evenimentele se petreceau.

Iar cazul Gheorghe Petic este unul dintre acele cazuri care merită să rămână documentate, tocmai pentru ca societatea să poată înțelege nu doar ce s-a întâmplat cu un om, ci și ce se poate întâmpla atunci când instituțiile statului nu sunt suficient de independente pentru a rezista presiunilor politice și intereselor de grup.

În final, pentru mine, întrebarea cea mai importantă nu este doar „Ce s-a întâmplat cu Gheorghe Petic?”, ci „Ce trebuie să schimbăm pentru ca un asemenea caz să nu mai fie posibil?”

Aceasta este, de fapt, întrebarea la care trebuie să răspundă memoria publică.

Iar dacă memoria nu este folosită pentru a produce schimbare, atunci riscăm ca peste ani să repetăm aceleași greșeli, doar cu alte nume și în alte împrejurări.

VIDEO/ Moldoveanul Ion s-a căsătorit cu Delphine din Camerun.

Unde au activat Maia Sandu, Igor Grosu, Natalia Gavrilița și Sergiu Litvinenco în perioada guvernării PCRM (2001–2009)